Un nou weekend, o nouă plimbare.

Acum vreo două săptămâni un coleg îmi spunea, atunci când m-am plâns ca vremea e urâtă la mare,”de ce nu te duci la Herculane?”. Vineri pe la amiază nu am mai rezistat zgomotului (nu e gălăgie, dar de la nesomn se amplifică și te zgârie pe creier) din birou , mi-am luat liber restul zilei și am hotărât să-i urmez sfatul.

Știam că e foarte mult de mers cu trenul, dar având în vedere că luni am avut liber, am considerat că se merita efortul. În timp ce mă uitam pe trenurile disponibile am observat o ofertă la CFR. Cu 80 de lei poti sa-ți cumperi un card “Tren Plus” nominal , iar pe timp de un an ai 25% reducere la orice tren (fie clasa I sau II), singurul dezavantaj este că e din acelasi material ca și biletele, așadar trebuie să ai mare noroc să reziste un an. Oricum, doar din drumul ăsta mi l-am amortizat,  de acum 25% reducere la orice tren.

Am ajuns in gară bleașcă, ploua torențial, pe drum mi s-a făcut milă de o domnișoara îmbrăcată sumar și i-am dat umbrela mea cea scumpă de 5 lei, sper că nu m-a blestemat prea tare, oricum, zambetul oferit ar fi meritat mai mult de atât.

A fost o adevărată aventura pentru cei din gară, am fost primul care a cerut un asemenea card, și nu aveau cereri, nu știau cum să-l facă, cum să-l folosească, etc.

In fine, am hotărât că, decât să aștept până dimineața să plec prin București, să fac un ocol mic prin Timișoara, nu mai fusesem de 14 ani, și îmi era tare dor de o plescavita. Totodată nu aș prea vrut să merg pe același traseu și la întoarcere.

Mi-am schimbat tricoul cu unul uscat și m-am urcat în tren. În compartiment am avut un șoc, deoarece erau toate cele 8 locuri ocupate, în ultima vreme se dădeau 6 maxim. Fiind oameni cumsecade am reușit sa ne așezăm cu toții bagajele confortabil, și în  timp ce ploaia reîncepea, am pornit la drum. Mi-am scos readerul și m-am cufundat pentru o perioadă în lectură, trăgând din când în când cu urechea la conversațiile celorlalți. Dupa o oră soarele a început să coboare dintre norii negri , producând o feerie de culori, în scurt timp au apărut și doua curcubee scurte dar saturate, o batrana a exclamat “Doamne ce frumos e! Parcă s-o despărțit cerul și pământul!” Am pus cartea deoparte și am admirat soarele până a dispărut. Am dat să aprind lumina, și am avut surpriza să nu avem bec. O altă meteahnă întâlnită în trenurile de acu este că da, ai aer condiționat, dar poți să-l dai la maxim pe încălzire, că tot ca în frigider e, cuplul în varsta s-a retras în alt compartiment care era gol, și ne-am putut întinde nițel picioarele.

La Suceava, un tânăr, care mergea cu tatăl său spre cluj a intrebat ce stație este, i-am răspuns că e Burdujeni, și în scurt timp ne-am antrenat într-o discuție în care le-am povestit aventurile si nopțile petrecute prin 98,  la doar doua blocuri de acea gară, într-un cămin de familiști, confort III, unde stăteam în chirie alături de un cuplu căsătorit.

La Câmpulung o fată a coborat, am ajutat-o să se dea jos cu desăgile imense pe care scria cu litere mari ‘Auchan’  le privea cu mândrie și s-a lăudat bucuroasă cum a fost la cumpărături în Mall la Palas. La plecare mi-a spus “La revedere”, mi s-a părut foarte ciudat, așa ceva spui unei persoane care ai vreo șansă să o revezi cândva.

A urcat în locul ei un bătrân pe la 70 de ani, care ne-a întrebat pe fiecare  în parte daca mergem la Cluj la doctor,  apoi a început sa povestească toate operațiile avute. A terminat repede însa, și s-a lasat liniștea până în Vatra Dornei unde au coborât majoritatea.

In Cluj au coborât si ceilalți doi, ploua parcă mai tare ca la Iași, așa ca am renunțat la ideea de a coborî 5 minute să arunc o privire in jur (rămâne pe altădată).  Trenul a schimbat direcția, și în scurt timp am ieșit de sub pătura de nori, lăsând un cer senin si rozaliu, pe care si-a facut curând apariția si soarele. L-am primit cu bucurie și mi-am ridicat picioarele înghețate să le mângăie nițel.

Mi-am scos cartea și orele au început sa treacă repede. Din loc în loc trenul oprea, oameni urcau și coborau, dar nu m-a deranjat nimeni în compartiment. Din când în când admiram peisajul, și recunoșteam chiar unele zone, peste care trecusem cu planorul în simulatorul în care imi petrec din păcate din ce în ce mai puțin timp. Astfel mi-am dat seama că ne apropiem de Deva, când am observat dealul cel mare, de formă ciudată, cred ca îi spune Uroi.

Încet încet ne-am apropiat de Lugoj, unde fusesem în urma cu mulți ani la un concurs de informatica. Nu mai țin minte multe de atunci, însa știu că am fost la două filme acolo, unul dupa altul dar la cinematografe diferite, Ferma Animalelor și Al 6-lea simț. După anul apariției se pare că am fost în 1999 pe acolo.

Am ajuns într-un sfarsit in Timisoara, știam că nu am mult timp la dispoziție așa că am ales prima alee și m-am avântat pe ea. Am ajuns in scurt timp la Bega, pe malul căreia am parcurs câteva sute de metri. Picura încet, însa ploua de-a binelea cu flori de tei, și in atmosfera romantica un cuplu in vârstă se săruta, cand am trecut pe langa ei s-au intors și mi-au zâmbit ghiduș, le-am intors zâmbetul și am continuat. Am trecut prin parcul central, plin de trandafiri roșii și m-am aventurat puțin pe străduțele înguste din zonă. M-au oprit doi tineri și m-au intrebat în engleza în ce direcție e Bega, am zâmbit si le-am arătat, am auzit însa imediat ce s-au îndepărtat că vorbeau in romana. Știam orientativ în ce direcție trebuie să fie gara, dar pentru a fi sigur mi-am deschis telefonul, aflând astfel că ar cam trebui sa mă grăbesc. Am ajuns la gara cu 20 de minute timp de pierdut. Mi-am cumpărat o umbrela identică cu cea dăruită in Iasi, data asta cu 8 lei, și am savurat o plescavita banateana intr-o bombă de la marginea gării. Mi s-a alaturat la masă un tânăr care într-o engleză stâlcita a îngânat “Good yeah? Cheers!” și a ridicat un cremvusti :). La bomba alăturata era si Pljeskavica Sârbeasca, eram tare curios , dar m-am gândit că și așa am exagerat cu solidele pe ziua de azi, am regretat mai târziu că nu mi-am luat una la pachet.

Am pornit din nou, am nimerit într-un vagon bar, nu prea mai aveam baterie la telefon, pe lângă scaun erau semne cu “220” însă nu am găsit nicăieri priza. Vizavi stătea un cuplu în vârstă, dar puțin vorbăreț, în dreapta o domnișoară care nu se hotăra ce să citească, a schimbat vreo 4 cărți în 30 de minute, apoi a renunțat și a început să asculte muzică. Era cam tare și mă deranja nițel, așa că mi-am pus și eu căștile și am făcut liniște pentru restul din drum.

Am ajuns în Herculane pe la ora 17, am ajutat un moșneguț simpatic să-și dea gigantica geanta jos din tren, și tot mă întreba diverse până l-am lămurit că și eu sunt pentru prima dată acolo. Mă gândeam inițial să o iau la pas până la hotel, însă după o privire scurtă pe telefon am observat că sunt vreo 8km, așa ca am așteptat în stație, ne-am înghesuit ordonat, și am coborât în ultima stație. În scurtul timp de planificare al călătoriei am pus ochii pe hotelul Ferdinand, m-a cucerit grădina din pozele lor, era nițel mai scump față de celelalte din zonă,dar mă gândeam că asta ar face să nu fie nici o problemă să găsesc loc. Se pare că m-am înșelat, după 15 minute de așteptat în hol a venit vestea magică, nu aveau decât apartamente libere. Aveam bani la mine, dar nu am considerat că se merită investiția, am rugat-o pe recepționeră să-mi recomande un alt hotel , și am luat-o înapoi la vale spre centrul nou. După aproximativ 3km am început să dau de agitație, terase, mici sfârâind, am văzut de departe hotelul recomandat, era sus pe deal, mai retras față de celelalte, inițial nici aici nu se găsea cameră pentru doua zile, însă recepționera a fost foarte amabilă și a mutat câteva camere până i-a ieșit.

M-am instalat comod, am făcut un duș și m-am așezat în patul moale, gândindu-mă cu poftă la ce somn o să trag. Pentru a mă asigura însă am coborât până la sala de fitness și am băgat 15km la bicicletă, ceea ce mi-a produs o ușoară senzație de foame. Nu se întâmplă des, așa că am răspuns  chemării la un mic local din vale, am sorbit o ciorbă de vita care aducea mult cu cea de acasă, singura diferență notabilă a fost prezența verzei, dar nu a deranjat. Am revenit în camera, am mai făcut un duș și am deschis de curiozitate televizorul,  coincidența, ironia, făcea ca în urma cu 7 ani să vizionez același film, în condiții și circumstanțe asemănătoare. Este vorba de “Raise your voice” un film de altfel mediocru, dar coloana sonoră îl salvează, țin minte  că atunci mi s-a părut mai mișcător.

Mi-am scos readerul și am terminat cartea:

Este foarte liniște acum…
Lumea este albă pe dinafară și gri pe dinăuntru, accept asta. Cred ca viata va fi mai liniștită. Liniștea îmi va deveni limba mamă … vor fi descoperiri și revelații dar nimic cutremurător.
Poate puțina culoare va reveni in lume și pentru mine, mai târziu poate…
Trăind ne necăjim, murind trăim, O sa țin minte asta. Voi fi doar voie bună, până voi muri din nou …  – Dying Inside – R. Silverberg

Nu prea mă pricep la traduceri literare, sper că prin traducere nu am pierdut mult din înțeles (cartea era în engleză). Am stins lumina si am închis ochii, așteptând un somn care nu avea sa apară. M-am odihnit însă, la ora 8 eram jos la restaurant.

Avea sa fie o zi buna.

Am revenit în cameră și am mai citit câteva pagini, am încercat să cobor la piscina însă mirosul de sulf mi-a strâmbat nasul, m-am întors, am frunzărit putin canalele la tv , și m-am oprit la “Pretty Woman” nu mai știu pe ce post, când s-a terminat am așteptat dimineața.

Nu m-am grăbit să cobor din pat, am mai citit câteva pagini în timp ce simțeam zvâcnind tendoanele inflamate de la picioare. Apoi am făcut un duș și am luat micul dejun.

Am eliberat camera și am pornit șchiopătând spre gară, erau 6km pană acolo. Mi-am verificat telefonul și aveam un mesaj, m-am așezat pe o bordură și a urmat o conversație în urma căreia am pierdut și atunci când nu mai credeam că am ce. Am primit-o cu o seninătate remarcabila, dar am grăbit pasul până am ajuns sa alerg. Când m-am oprit eram pe un deal la 5km în sensul opus al gării, cu dureri insuportabile mi-a luat mai mult de doua ore să parcurg distanța. M-am prăbușit într-un scaun de plastic al unei terase de lângă gară, mi-am luat un Ursus black, un pachet de țigări și am tremurat până a venit trenul, cu 5 minute întârziere.

În vagon iarăși un ger crâncen, afară erau peste 30 de grade, înăuntru cred 18. Pe locul meu stătea o domnișoară, am lăsat-o să stea la fereastră, am pus telefonul în priză, mi-am pus căștile și m-am scufundat în carte, nu vroiam sa vorbesc cu nimeni. A trecut așa cred vreo oră. M-am întors spre fereastră și am văzut Dunărea, telefonul mi-a vibrat și un mesaj îmi spunea “Welcome to Serbia”, am privit captivat o perioadă, apoi am remarcat cu coada ochiului cum fata de lângă mine tremură, am observat atunci că pe locul din față mai era una, îmbrăcată de parca venise la plaja. M-am întins după rucsac și i-am dat celei de alături geaca, cu care s-a învelit ca și cu o pătură, celeilalte i-am dat hanoracul.

Fetele au devenit vorbărețe, cea din față s-a confesat că întâlnise un băiat în urmă cu două zile, i-a spus că vrea să o ducă la el la țară , ea s-a dus la Timișoara să se întâlnească iar, numai ca acesta nu a mai apărut. Cealaltă era mai pe pământ , era la master la criminalistică , mergea la examene.  M-a întrebat ce citesc, i-am spus că e un roman SF și a părut dezinteresată, apoi i-am povestit cum toată acțiunea este de fapt dezlegarea unei crime  , și i-am povestit pe scurt cartea pe care între timp o terminase-m. Apoi s-a așternut iarăși liniștea. Când am ajuns pe la Caracal, trenul avea deja 15 minute întârziere. Cu un ochi pe ceas am mai început o carte. Într-un final am ajuns, cu 30 de minute întârziere, mi-am strâns repede lucrurile. le-am ajutat să-și dea jos bagajele, și am dat sa plec. Una dintre fete m-a îmbrățișat, sincer nu știu care dintre ele, eram prea grăbit. Le-am salutat și am ieșit. Din fericire  trenul de Iași aștepta încă -deși trebuia să plece de 10 minute – tras lângă cel tocmai ajuns. Mi-am găsit locul și m-am așezat. Am remarcat că pe obraz îmi curgea o lacrimă, am șters-o, mi-am pus căștile și am fugit de lume, am mai observat doar cum, pe rândul alăturat, un libidinos de vreo 55 de ani vrăjea doua domnișoare pe un site de întâlniri, m-am întors scârbit. Am deschis ochii doar când am simțit căldura soarelui.

Mai multe poze aici