L-am descoperit tarziu, cred ca acum vreo 10 ani (parintii mi-au spus ca am mai fost in copilarie, dar sincer nu-mi amintesc.), dar mi-a placut mult, asadar revin cu placere de cate ori am ocazia.

Baietii buni de la CFR au scos trenul direct Iasi-Bicaz, asa ca m-am vazut nevoit sa aleg o legatura cu 3 ore de asteptare in Bacau. Trenul de plecare a avut din start intarziere 45 de minute, asadar a facut asteptarea in Bacau mai scurta (multumesc inzecit pentru asta).  Pe peron ma intalnisem cu un personaj care ar fi trebuit sa aiba loc langa mine, insa cand in sfarsit ne-am pus in miscare nu era la locul lui, in fata insa s-a asezat un ins vanjos care mi-a spus ca lucreaza la CFR ca impegat cred. Am petrecut timpul pana la Bacau discutand despre politica si in special de situatia CFR-ului. Mi-a confirmat faptul ca de fapt se incearca falimentarea cel putin aparenta a companiei, pentru a putea fi vanduta mai usor, si totodata am aflat lucruri noi, precum ca majoritatea trenurilor Regio sunt deja privatizate, si ca acum au profit :)

In Bacau, trecerea prin pasaj pana in gara a fost ca intr-un film de groaza, plin de mirosuri, si stand sa se prabuseasca. In gara un singur chiosc deschis, scaunele pline de vagabonzi, persoane mai colorate, si cateva domnisoare aproape de varsta a 3-a carora nu li se putea citi gresit meseria.

M-am retras intr-un colt al garii, pe niste scari si am incercat sa citesc cateva pagini, insa ma dureau prea tare ochii. Dupa un timp am observat ca fusesera trase la linie vagoanele, si m-am reintalnit cu banchetele puturoase de altadat (macar is moi). In fata mea s-a asezat un individ, si in scurt timp trenul a plecat. Am inchis ochii sa-i odihnesc, si ascultam muzica in casti, dupa nici 10 minute , respectivul ma zguduie de mana si ma intreaba panicat unde tre sa cobor ca am ajuns deja nush unde. Pe moment sincer m-am panicat si eu, ma gandeam ca oi fi adormit si cine stie unde am mai ajuns. Insa m-am uitat la ceas si mi-am dat seama ca mai am de mers doua ore, plus ca Bicazul e ultima statie, asa ca e greu de dat gres. S-au perindat mai multi prin compartiment, cei mai bineveniti au fost doi tiganasi care aveau desagi cu tei, au umplut vagonul de mierasma (aia placuta).

Am coborat din tren pe la ora 7, si m-am grabit in spatele garii, sa prind loc la microbuz. Daca nu te mai documentezi asa patesti, am aflat mai tarziu ca microbuzul respectiv nu mai circula de vreo 2 ani.  Am acceptat faptul ca pe o provocare si am luat-o la pas alert pe sosea, gandindu-ma ca 12km in plus nu o sa fie chiar asa mult.  M-am oprit insa la un magazin si mi-am facut niste sandvisuri stiind ca efortul va fi dublu. Inaintand pe sosea am inceput sa regret faptul ca nu mi-am luat si ceva incaltari usoare, incepusem sa resimt glezna stanga si genunchiul drept si imi faceam ceva probleme. La vreo 2km de cabana Izvorul Muntelui a oprit langa mine o masina plina cu tineri si m-au intrebat daca sa ma ia cu ei, am acceptat bucuros si am scapat astfel de jumatate de ora de mers, si am profitat la maxim de momentul de respiro.

Am urcat destul de repede pana in Poiana Maicilor (cu toate ca am pierdut traseul la un moment dat, dar l-am regasit usor), si m-am odihnit nitel admirand peisajul.  Urmatorul popas a fost pe o stanca de calcar de sub Ocolasul Mare, am petrecut acolo mai bine de o ora incercand sa dau nume norilor.

M-a trezit din transa grupul care ma luase cu masina, Am schimbat doua vorbe si ne-am despartit din nou, ei urcand printr-un traseu interzis, eu urmand poteca. Ultima sectiune a traseului a fost si cea mai dificila, asa cum imi aminteam. Acolo m-am intalnit si cu primii indivizi care coborau. Ca idee e o panta pe la vreo 60-70 grade cu pietris pe ea, si lunga de vreo 100m. Incep sa urasc iresponsabilitatea unora, sa aud chestii de genul, ‘n-am stiut ca trebuie bocanci pentru bucata asta, noi mergem cu sandale la munte!’ sau ‘De ce naiba nu au amenajat traseul? Doar au spus ca e cel mai frumos!’ (asta era de la un profesor impreuna cu vreo 10 tzanci de vreo 12 ani asa. toti in slapi/tenisi).

Ma rog, am ajuns in scurt timp sus, si m-am bucurat cand am vazut doar 3 corturi. Chiar atunci ajunsese si un alt grup, care venise cu trenul, dar au urcat pe alt traseu. Erau niste pustani si nu am mai intrat in vorba, eram curios insa cum au ajuns pana in izvorul muntelui. Terenul pentru campare a suferit intr-un an de parca a trecut o armata cu tancuri pe acolo, bucati care erau relativ drepte anul trecut acum aveau diverse forme de relief :) Mi-am montat cortul pe un loc cat de cat drept, apoi m-am asezat pe izoprena ca matza la soare. La cativa metri un tanar incerca sa-si monteze cortul si tragea atele alea intr-un mod atat de bizar (imi pare rau ca nu am facut poza). L-am intrebat daca pot sa-l ajut cu ceva, si initial am fost refuzat, asa ca am insistat spunand ca nu prea se trag asa ancorele. Pana la urma a acceptat si i-am mai aratat una alta.

Am urcat pana la cabana unde am savurat o ciorba de vacuta, o bere si un minunat ceai cu rom :) , apoi m-am pornit in cautarea ‘Semnalului’.  L-am prins de cateva ori, insa probabil mergea pe baza de vant, dura cateva secunde, suficient insa pentru a se trimite un SMS aflat in coada de mesaje. Am revenit pe platou, si m-am culcat pe un pat de muschi moale – spre amuzamentul unor pusti – insa dupa vreo 30 de minute, deja multi imi luara exemplul. Planul era sa stau pana apune soarele, insa s-a interpus un nor, si brusc s-a lasat un frig, pe care am preferat sa nu-l las in oasele mele (ce e drept nu-mi prea luasem haine groase) asa ca m-am intors la cort.

Am cautat in zadar un teatru radiofonic, stiam ca era sambata seara ceva pe radio Iasi cred, insa fara succes, asa ca am lasat pe un post aleator, m-am schimbat si m-am intins in sac. Ma simteam teribil de obosit, si ma gandeam ca o sa dorm o vesnicie, insa pe la 11, dupa o ora de somn deja m-am trezit, asa ca m-am pus pe asteptat dimineata. Am urmarit rasaritul prin gemuletul cortului, dar nu am avut nici o pornire sa-l fotografiez.

Incepuse incet incet sa se incalzeasca. Am mai stat un timp sa se usuce din roua depusa pe cort, apoi mi-am strans jucariile, am mancat un baton de ciocolata, iar la 7 m-am pornit din nou la drum. Ma odihnisem destul de bine insa am coborat incet, menajandu-mi incheieturile, si savurand peisajul. Nu am intalnit pe nimeni pana jos la cascada, doar o pasare neagra, mare, se speria din cand in cand si zbura zgomotos printre brazi. Nu am reusit sa-i fac o poza, pot doar sa presupun ca era un cocos de munte.

Am stat cateva minute la cascada apoi am continuat traseul, care incepea sa devina foarte populat. A inceput astfel jocul estimarilor cu ‘Cat mai avem pana la cascada?’, este foarte greu sa dai o estimare pentru diferite categorii de oameni, fara sa-i dezamagesti prea mult.

La 10.30 eram in Durau, speram sa fie vreun autobuz la ora 11, mi-am deschis telefonul, si am vazut ca tocmai plecase la 10.15, asa ca am facut o rezervare pentru cel de 13. Vroiam initial sa ma opresc prin Targu Neamt, insa am zis ca hai sa vad cum mai arata minunatul oras al iesilor dumineca :). M-am asezat in curtea manastirii, pe iarba sub un copac si am citit cateva pagini, pana cand a iesit cineva si mi-a reprosat ca stric iarba, asa ca m-am mutat pe o banca pana a venit autobuzul.

Am remarcat ca iar imi lipseste sapca, probabil e un tribut pe care mi-l ia Ceahlaul, in ultimele 3 intalniri tot timpul m-am intors fara sapca de acolo.

Autocarul era plin de copii, si a fost un drum chinuitor, fara aer conditionat si intr-un miros continuu de voma, asa ca atunci cand am ajuns intr-un sfarsit in Iasi, am luat-o usor la pas sa ma ‘racoresc’. Am comparat trotuarele in vesnica reconstructie cu potecile de munte si ma gandeam ca pe alocuri cele din urma aratau mult mai bine.  Ce e drept am ales si eu un traseu prin centru, unde lumea era imbracata de promenada, si atrageam priviri din cele mai ciudate, dar  a fost o trecere brusca de la atmosfera de la munte, unde toata lumea se saluta si se respecta, la aglomeratia si indiferenta orasului.

Restul pozelor aici