Astazi a fost o zi buna, in primul rand pentru ca dupa nu mai stiu cat timp nu a plouat si in al doilea rand dupa ce era sa mor de vreo doua ori (cred ca e totusi nitel prea mult spus) si era sa ma muste un sarpe, am reusit sa ma intorc acasa (hotel).
Dupa ce am baut o cafea si o cana cu lapte m-am indreptat spre intrarea in traseu. Tinta: ‘poiana saua padina’. In pliantul de la hotel scria ca e un traseu de forta, si sunt probleme cu marcajele insa am zis ca hai sa-mi incerc norocul.
A inceput relativ plictisitor, cu multe serpentine prin padure dar era racoare si mirosul de frunze de fag te imbata la propriu. Pierdut in gandurile mele si scufundat in peisaj, e posibil ca la un moment dat sa fi trecut pe alta poteca, dar dupa un timp am intalnit alt marcaj, si mi-am zis ca tot acolo o sa ajunga. Observ ca peisajul nu prea seamana cu ce citisem, si in scurt timp au disparut de tot marcajele. Cu greu mai puteai intui urme de poteci, m-am blocat si intors din drum de vreo doua ori, insa nu acceptam esecul asa ca am fortat printr-o urcare pe grohotis, la vreo 60 de grade, gandindu-ma mai degraba cat de greu o sa fie coborasul. In varful pantei am reintalnit cel de-al doilea marcaj, si urmand-ul am ajuns intr-un varf cu vedere frumoasa spre statiune si muntii din zona.

Am mancat o banana , am facut cateva poze si am zis sa ma intorc. Am observat insa ca traseul continua, coborand spre celalalt versant, l-am urmat sperand sa se intalneasca cu cel pierdut, daca nu macar sa vaz ce mai e in zona.

Dupa doar cateva minute mi s-a dat dreptate, traseul se intersecta cu alte trei, printre care si cel dorit. Dupa 20 de minute intram intr-o poiana plina de mirosuri si sunete de vis. Speram sa intalnesc si ceva animale, dar am dat doar de doi cai negri, frumosi, lasati liberi sa pasca. M-am asezat langa ei si m-am odihnit jumatate de ora citind o carte.
Au inceput sa se adune nori grosi, si gandindu-ma cum ar fi grohotisul ala ud, am hotarat sa pruced.
Coborasul a inceput mult mai bine decat ma asteptam, prin Cheile Saua  Padina, am coborat o vreme pe frunze moi, usor umede si pline cu melci grasi pe care trebuia sa ii evit, apoi, cand s-a terminat poteca am inteles ce insemna traseul de forta.
Urmatoarea sectiune era pe verticala, urmand un fel de trepte in stanca, cu distanta foarte mare intre ele, si cu sectiuni prabusite. M-am gandit ca sigur nu as fi putut urca pe acolo, dar am hotarat ca ar dura prea mult sa ma intorc asa ca incerc coborarea.
Dupa cateva trepte am intalnit una unde nu puteam sari, asa ca mi-am dat drumul incet, tinandu-ma doar cu palmele. Cu o fractiune de secunda inainte sa sar o mana mi-a alunecat pe piatra uda si am luat-o la vale. Distanta fu relativ scurta, dar asa cum e si in filme, totul se misca in reluare. M-am surprins cum in momentul caderii am strigat ‘Ihaaa’. O piatra iesita mai inafara mi-a zgariat superficial tibia si durerea m-a intors la realitate – Buna si durerea asta la ceva, e una dintre putinele chestii care stii sigur ca e reala – am intins ambele maini si am agatat o piatra mai mare, apoi, folosind muschi si puteri pe care nu stiam ca le am m-am ridicat pe stanca.
Cu picioarele inca tremurand am hotarat sa continui, iar pe urmatorul nivel cand sa pun mana pe o piatra am observat cu coada ochiului ceva miscand. Am tras repede mana, dezechilibrandu-ma, in acel moment a sarit, si a trecut pe la 10cm de palma. Avea vreo 60-70cm si era cenusiu, probabil nu era veninos, dar m-a speriat bine si mi-a mai dat un lucru la care sa fiu atent. Am vrut sa-i fac o poza dar s-a prelins repede intre stanci.
Am vazut  cu bucurie ca ‘treptele’ se apropiau de final, si cum
romanul se ineaca la mal, am calcat pe o piatra care s-a desprins, m-am rasturnat, insa data asta am reactionat mai repede si m-am oprit pe urmatorul nivel. Rucsacul a luat socul lovirii cu peretele si m-am gandit ca s-a dus Kindle-ul care era la suprafata, insa s-a dovedit rezistent.
Am ajuns la poteca, si am coborat usor, ma tot uitam sa vad daca gasesc locul unde am gresit, dar fara succes. Coboram fara efort gandindu-ma ca sunt mai odihnit si mai relaxat decat la plecare, dar s-a dovedit a fi doar adrenalina.

Mi-am racorit si spalat picioarele in Cerna, gandindu-ma ca ar mai fi timp sa merg si la circ, pe drum insa m-au apucat dureri de la tendoane, zgarieturi, lovituri si muschi pe care nu stiam ca ii am, asa ca am sorbit o ciorba la o crasma din zona si m-am intors in camera.

Nu vreau sa se inteleaga ca e super-periculos la munte. Muntele e bland cu tine atata timp cat il respecti si iti estimezi corect capabilitatile. Am gresit eu, pentru ca in starea actuala nu stiu daca ar fi trebuit sa ies din casa. ( pe scurt : ultima data am dormit sambata trecuta vreo 4 ore, si in total vreo 48 in aproape o luna. M-am hranit in principiu cu Nestea si bere – au se pare suficiente calorii – si am reusit sa slabesc vreo 8 kile, buna si depresia la ceva, puteam sa alerg sute de km si sa nu slabesc atat  ).

Avand in vedere ca la ora asta scriu aici situatia nu pare sa se inbunatateasca, dar sunt convins ca totusi nu mai poate dura mult.

Ca si concluzie o vorba ‘de duh’ : “omul cand zice ca nu mai poate, atunci mai poate alerga un maraton”.

Noapte buna.

Follow